Sursa foto

Dacă veţi avea răbdare să citiţi chestia asta până la capăt s-ar putea să sfârşiţi cu o grămadă de întrebări. Nu vreau să-mi asum răspunsul decât la una dintre ele, la restul cred că ar trebui să-şi caute fiecare propriul răspuns:

-De ce mă apuc eu să vorbesc despre crediinţe, Dumnezeu şi chestii d-astea?

-Întrucât consider că fiecare om, la un moment dat în viaţă îşi alege nişte crediinţe. Iar dacă tot şi le alege, măcar s-o facă mai cu grijă. Fiindcă majoritatea dintre noi cred simultan în două idei ce se contrazic una pe alta.

Ori aşa ceva, cum am demonstrat în articolul ăsta, e absolut imposibil.

____________________________________________________

În ceea ce priveşte concepţia noastră despre viaţă, avem aceste două alternative: A sau B. Un C nu există sau n-a fost descoperit încă.

A. Cred în Dumnezeu, iar asta îmi conferă ceea ce unii numesc “linişte sufletească” sau detaşare de probleme existenţiale. Altfel spus, îl am pe Dumnezeu deci nu mai trebuie să mă întreb ce rost are lumea, care e scopul meu în viaţă ş.a.m.d. fiindcă Dumnezeu însuşi e scopul.
Chiar dacă aici, pe Pământ, mă găsesc într-o baltă de oameni ipocriţi, indiferenţi şi egocentrici, ştiu că acolo sus este un cineva căruia îi pasă de mine. Un cineva care mă vede că plâng când plâng, că mă enervez când mă enervez, că îmi vine să mă sinucid atunci când îmi leg o sfoară de gât.

Ideea că cineva acolo sus există îmi dă voie să mă agăţ cu vehemenţă de afirmaţia “viaţa mea are sens”.

Totodată, aceasă idee mă sileşte să mă supun unei torturi infernale:  nu există libertate şi implicit nici eu nu sunt un om liber. Fiindcă o dată ce cred în Dumnezeu, cred şi într-un destin al lumii şi al fiecărui om. Iar acel destin nu e altceva decât o prezicere a unui viitor pe care eu nu-l pot schimba cu nimic. Nu sunt un om liber, nu am voinţă. De fapt conceptul de libertate nici nu există (decât ca concept utopic al minţii mele).

B. Nu cred în Dumnezeu iar asta mă lasă să cred că sunt un om liber. Aşadar pot afirma că voinţa mea există, că emoţiile/trăirile şi tot ce ţine de fiinţa mea s-a născut mulţumită mine şi îmi aparţine numai mele (fără implicarea vreunui Dumnezeu sau a vreunei Divinităţi). Optând pentru variana B am obţinut pentru toate astea, însă am plătit un preţ colosal: Lumea şi viaţa mea şi-au pierdut rostul. Nu voi mai putea găsi niciun un răspuns la întrebarea “de ce trăiesc”.

Dacă nu a existat cineva care să nască Universul, înseamnă că acesta există dintotdeauna. O lume fără început, sfâşiat de lipsă de sens în această existenţă a lui. Iar noi, civilizaţia umană, suntem o simplă fărâmă din această lume infinită:  o coincidenţă tristă.
Iar conştinţa mea, cu tot cu formidabila ei libertate, depind de universul ce se poate dezbina şi restuctura oricând. O dată cu moartea trupului meu, sfârşeşte şi libera mea cugetare.

Sintetizez cât pot eu de clar tot ce-am spus:

  • Varianta A = există divinitate = există un destin neschimbabil = nu există libertate.
  • Varianta B = nu există divinitate = nu există un destin prestabilit = existenţa omului e o banală coincidenţă = viaţa mea nu poate avea sens.

Aşa că grijă mare în ce alegeţi să credeţi. Cel mai bine e în iluzii. Dacă vreţi, data viitoare scriu scurt despre ele.

____________________________________________________

PS: BigPapa a zis că textul e boring şi că… poate doar nişte ciudaţi l-ar citi. Dacă cineva a reuşit să-l parcurgă pe tot, m-ar bucura tare să aflu  şi nişte păreri.