Când intru în malluri/fastfooduri/magazine iar cineva din sens opus se pregăteşte să păşească, prefer să ţin respectivului uşa (indiferent că e fată sau băiat). Am început s-o fac după ce de mai multe ori m-am îmbulzit să trec în acelaşi timp şi am sfârşit fie în situaţii jenante, fie în înjurături.

Din toţi cei cărora le ţin uşa circa 20% spun “mulţumesc”. 15% din oameni simt (mai mult sau mai puţin) că mi-au mulţumit fie din scârbă, fie din obligaţie. Doar 5% din mulţumesc-uri le găsesc a fi naturale, vertiabile, spuse cu plăcere: asemenea celor primite la Paris.

Restul de 80% trec prin prag ca şi cum eu, ţinându-le uşa, este un lucru de la sine înţeles. E bine să fii nesimţit. Îmi doresc prea des să fiu unul ca ei, numai că nu pot. Nu ştiu de ce. Îmi place ca atunci când unul din ei calcă în dreptul meu iar eu ţin uşa să-i spun în ureche tare, cât s-audă şi ăi’ din jur: “cu plăcere!”

Nesimţiţii care ajung să primească “cu plăcere” vin la rândul lor în 2 sortimente, după felul cum reacţionează la tupeul meu. Cam jumate scot capul din nesimţire, realizează în ce situaţie se află şi încearcă subtil să grăbească pasul. Cealaltă jumătate constă în cei ce întorc privirea după mine iar când ne intersectăm privirile, le citesc pe moacă foarte uşor: Poftim? Adică eu să-ţi mulţumesc ţie că mi-ai ţinut uşa?

Nevertheless (nu-mi vine cuvântul românesc pentru asta), 50% din nesimţiţi sunt mişcaţi de gestul ăsta atât de mic iar 10% din ei vor oferi data viitoare un “mulţumesc” frumos. Sper eu.

Ce m-a pus să povestesc asta a fost cucoana de azi, care la intrarea în McDonald’s, după ce că i-am ţinut uşa ei şi puradeilor ei, mi-a smuls brutal uşa din mână şi mi-a trântit-o fix în nas. Ignoranţa, boala no. 1 a poporului.