Atât de rar înseamnă cam o dată pe lună.

Dacă ne întâlnim pe stradă şi încerci să faci conversaţie cu mine pe spinarea lui Z din politică sau a lui Y din lumea mondenă, îţi vei da seama că sunt parcă de pe altă planetă. Şi voluntar sau involuntar vei încerca să mă faci să mă simt prost cu vorbe:

-Cum?? N-ai auzit? Irinel divorţează de Monica??
-Nu ştii ultima bombă? Tăriceanu mănâncă dimineaţă tăiţei cu petrol?
-Adică tu nu cunoşti scandalul de săptămâna trecută? Ai, măi, cum naiba? Toată lumea ştie şi tu n-ai aflat??

Unii din voi reşiţi să mă faceţi să mă simt prost, alţii nu clintiţi nimic. Nici măcar curiozitate. Răspunsul meu e universal: “Nu, nu mă uit la televizor”.

Fiindcă de fiecare dată când o fac, ajung să regret. Să luăm de pildă ultima mea tentativă de-a viziona un material: Cronica Cârcotaşilor de miercurea trecută care (cu tot respectul pentru realizatori, e o emisiune delicioasă), printre toate gafele serii a prezentat şi una mai “măricică”: înregistrarea cu Oprescu vorbind despre asfaltarea gropilor “de ochii lumii”.

Asta e genul de informaţie pe care dacă o aud în public, mă determină să fiu convins că poporul n-o va tolera şi se va mobiliza să fac ceva: să-şi mişte curul în stradă şi să ia o poziţie. Să ia cuvântul şi să ceară demisii, dreptate, etc. Revoluţii. Orice, numai să se manifeste.

Aşa, convinsă că o revoluţie împotriva lui Oprescu era în plină desfăşurare, m-am dus la mama să aflu mai multe. Am întrebat-o dacă ştie de înregistrare. A zis că da, la care am întrebat de ce nu reacţionează. Ea: “păi cum să reacţionez“.

Pe urmă m-am dus la BigPapa şi la alţii, i-am întrebat şi pe ei de înregistrare. Toţi ştiau şi le era greaţă de ce auziseră. Totuşi toţi înghiteau.

Din cauza asta eu nu mă uit la televizor, fiindcă nu pot să-nghit. Dacă într-o zi dau peste o gogofelniţă aşa crasă, eu următoarele două, trei nopţi nu mai pot dormi cu mine în pat. Îmi vine să-mi zic “ieşi afară, dormi în faţa preşului, câine sclav ce eşti!”

Nu ştiu cum de voi înghiţiţi.