Mergând spre arhicunoscuta şi arhivizitata Moschee Albastră, una din fete a observat cofetăria asta minusculă pe partea stângă a bulevardului. Practic ea ocupa un sfert din parterul unui bloc foarte mic. Din amintiri estimez că avea 10 metrii pătraţi.

Am intrat, cu toate că ne era tare târşă să ne îngrămădim toate 4 acolo. Nu mese, nu scaune, decât o “tarabă” cu prăjituri ţinute la rece, un frigider normal de bucătărie şi lângă vânzătorul. Clar, am zis, un fel de “fast desert“: iei prăjitura în mână şi pleci.

Am strâmbat la început din nas dar în cele din urmă ne-am luat câte o prăji de căciulă. Că arătau prea bine. Şi după ce comandarăm, ce credeţi că se întâmplă: vânzătorul ne pofteşte să luăm loc la o masă.

Poftim? Să luăm loc undeva? Adică pe stradă, pe ciment sau vrea să zică să ne aşezăm la una din cafenelele alăturate? Probabil nedumereala noastră a fost atât de explicită, încât i-a dat de înţeles că venisem pentru prima dată la cofetăria lui. Ne-a explicat că în spatele frigiderului se află un lift cu care putem urca la oricare dintre cele 4 etaje. A zis să mergem la ultimul că sigur ni se va părea mişto.

I-am acceptat îndemnul. Spre norocul nostru eram toate slabe, căci în lift (pe care la intrare nici nu-l observasem) nu încăpea mai mult de o persoană firavă sau jumătate de persoană obeză. One by one una am urcat la ultimul etaj, ne-am aşetat la una dintre cele 2 mese, ni s-au adus prăjiturile şi mai departe aş prefera să vă vorbească filmuleţul următor.

Morala relatării este numai una: dacă daţi prin Istanbulul, vă rog… simţiţi-vă realmente obligaţi să intraţi în cofetăria asta! N-am mâncat niciodată o prăjitură cu fistic mai faină, într-un loc mai fain ca ăsta.

Raiul pe Pământ, cum s-ar spune. Că dacă raiul n-ar fi pe Pământ, unde altundeva?